Eu nu am practicat niciun sport de echipă, fac parte din generația care nu avea de făcut proiecte în echipă la școală, iar la serviciu, o lungă perioadă de timp, am trăit în cultura aprecierii efortului individual. Și pentru că eram atât de nesigură pe mine, prețuiam foarte tare puținele informații pe care le dețineam și experiența pe care o acumulasem. Iar când ai puțină încredere în tine, se va reflecta și în încrederea pe care o acorzi celorlalți. Am avut vreo 4 ani în care am făcut asta în mod constant. Și aveam și câteva motive:

• simțeam că pierd timpul dacă explic cuiva ce are de făcut, timp în care eu aș termina treaba;

• mă gândeam că, din greșeală, aș putea să scap vreun “secret” al succesului pe care numai eu îl dețin;

• dacă ceva iese rău, tot în capul se va sparge, pentru că activitatea era responsabilitatea mea.

 

Și cât de bine era după ce terminam treaba și mă băteam singură pe umăr pentru treaba bună pe care am făcut-o. Apoi mergeam să dorm, pentru că nu mai legam bine două cuvinte, dar, hei, eram foarte pricepută pe ceea ce făceam. Și m-am trezit că am de coordonat o echipă de oameni. Că am sarcini pe care trebuie să le deleg către ei și că sunt forțată de imprejurări să-i și învăț cum merg lucrurile. Și aici a debutat lupta din mintea mea. La inceput, delegam sarcini foarte mărunte, ca să pot deține în continuare controlul și nici să nu pierd din prețioasele mele informații care oricum se găseau pe internet. A venit și momentul în care am fost nevoită să cer ajutorul pentru o sarcină. După ce am respirat adanc și mi-am călcat pe orgoliu, experiență și secret prețios, am cerut ajutorul. Și, ca prin magie, am căpătat mai multă bucurie decât înainte, când lucram singură. Și vă voi spune în ce a constat asta:

• am găsit idei noi, oameni valoroși și experiențe care m-au îmbogățit si pe mine;

• am socializat mult mai ușor cu colegii cu care lucram. S-a întâmplat asta pentru că, în micile pauze pe care ni le permiteam, am aflat că avem măcar un lucru în comun despre care să vorbim. Oricât de tehnici am fi, în esență reacționăm la lucrurile care
  ne dilată pupilele și ne duc în lumi îndepărtate de costume și imprimante;

•  și, cel mai important, să știi că nu ești singur pe lumea asta și că e ceva ce te apropie de unul dintre oamenii alături de care petreci vreo 8 ore pe zi, este de neprețuit.

 

În sprijinul poveștii mele vine și un studiu realizat de curând de către Harvard Business Review, care spune că au fost identificate 5 motive pentru care oamenii refuză să ceară ajutorul:

• preferă să se bazeze pe propriile puteri și să termine singuri sarcinile;

• țin foarte mult la imaginea lor;

• nu vor să fie datori cuiva;

• nu au încredere în motivele colegilor de a-i ajuta;

• cred cu tărie că nu au colegi competenți.

 

Primul semn că această gândire te afectează este oboseala pe care o resimți și ulterior vei ajunge la burnout. Mai mult decât atat, vei ajunge să îți dorești să pleci dintr-o companie, pentru simplul motiv că ai foarte mult de muncit. Numai că vei ajunge într-un alt loc și vei face aceleași lucruri și vei ajunge în același stadiu. Acum, mergem dincolo de citate motivaționale despre echipe și de cum de succes te bucuri uitându-te către cineva și nu singur într-un colț.  Managerii  sunt cei mai importanți actori în crearea unui mediu de colaborare și întrajutorare. Aceștia pot să recunoască rezultatele obținute printr-un efort comun și să fie ei înșiș un exemplu, cerând ajutorul unui alt manager din alt departament pe un anumit subiect. Iar în încheiere, las un citat pe care l-am auzit de curând despre cum stau lucrurile cu solicitare ajutorului și împărtășirea din cunoștințele proprii: cu cât vei împărtăși mai multe din ceea ce știi, cu atât te vei auto-depași. De ce? Pentru că ceea ce vei ști nu va mai fi suficient. Vei fi obligat să înveți mai multe pentru a putea deține în continuare puterea expertului recunoscută deja de toți și nu numai de propria persoană, așa cum se întâmplă atunci când îți protejai cunoștințele.

​